Accidentul

Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Alexa mi le-a adresat. N-am stiut ca sunt ultimele pana in clipa in care am aflat ca draga de ea murise intr-un accident de masina. Plecase impreuna cu parintii ei si niste prieteni de familie in concediu la munte. Urma sa se intoarca pe 7 septembrie. Si nu s-au mai intors ... Dupa ce au trecut pe la bunicii ei, in drum spre casa, s-a intamplat acel accident stupid care a luat-o de langa mine. Se grabeau, ploua destul de tare, masina a derapat, s-a rasturnat si a intrat intr-un copac. Martorii accidentului spun ca foarte probabil ca patru dintre cei cinci ocupanti ai masinii au murit pe loc. Si Alexa mea printre ei. Recunosc ca nu m-am ingrijorat foarte tare cand am vazut ca Alexa nu revine cand a spus. Am crezut ca au hotarat sa mai prelungeasca cu cateva zile concediul. Era primul ei concediu dupa mai multi ani de munca continua si chiar il merita. Asa ca am asteptat. Dar cand am vazut ca nici pana pe 11 septembrie nu revenise ... am intrat in panica. Nu mai stiam unde s-o caut, nu aveam nici o veste. Apoi, pe 12 septembrie am aflat: Alexa murise in accidentul ala.

Se intamplase exact ce mi-era frica. Le-am spus cand au plecat ca nu e prudent sa plece la drum lung cinci persoane si bagaje intr-o masina. Dar erau optimisti. Din pacate mai mult decat atat n-am facut. Cine putea sa-si inchipuie o catastrofa ca asta? Pentru ca asta a fost: patru morti si unul marcat pentru tot restul vietii - fizic si psihic - de cele intamplate. De ce a trebuit sa aflu cand nu mai puteam face nimic pentru ea? De ce a trebuit sa aflu ca ea a fost deja inmormantata impreuna cu tatal ei, langa bunicii, fara ca mie sa-mi spuna cineva? Dar mai conteaza asta acum? M-au scos din .. moartea ei asa cum vroiau sa ma scoata si din viata ei. Dar n-au reusit nici asta, pentru ca in clipa in care cineva mi-a spus si mie ce s-a intamplat, am murit si eu.

Speram sa fie doar o gluma macabra, vroiam sa urlu "nu-i adevarat". Dar era adevarat. Nu mai stiu cum au trecut primele trei saptamani de la moartea ei. Privesc acum in urma si nu-mi amintesc mare lucru. Stiu ca aveam capul greu, pentru ca nu puteam sa dorm. Cum as fi putut? Nu mancam aproape deloc. Imi aduceam aminte ca nu mancasem nimic doar atunci cand incepea sa ma doara stomacul. Plangeam enorm, la serviciu, pe strada, acasa. Mai ales acasa, inconjurat de toate lucrurile pe care le aveam de la ea. Strangeam in brate un catel de plus pe care scria "I love you"... Da, stiam ca ma iubeste. E unul dintre putinele lucruri pe care le stiu cu siguranta. Iar la serviciu, cand simteam ca nu-mi mai pot stapani lacrimile, ma inchideam in baie si plangeam in tacere pana cand nodul din gatul meu disparea si puteam iara sa gandesc.